Ne înădușeam vreo 8 oameni într-un microbuz fara pic de aer condiționat sau vreo alta urmă de aer rece, căliu, ceva. Dacă suprapuneai 2mm de piele te făceai fleașcă.
A ajuns microbuzul la o trecere de cale ferată. Deci nu mai aveam mult. Noi, îmsă, n-am trecut. Semnalele acustic-luminoase indicau că urma să treacă un tren. Urma, și îl tot așteptam înădușindu-ne. După un timp, șoferului – care avea deschis geamul lui, 2cm – i-a venit gîndul bun să deschidă larg geamul, și ușa. Doar a apăsat pe un buton. Mă gîndeam că o să supraviețuim, o să treacă într-un final și trenul și o să facă un vîjjj de ne răcorește… mamă, mamă.
Din playerul microbuzului cînta: “am o nevastă drăcoasă, mă urmărește și-n casă”. Ceea ce vă recomand și vouă. Dacă ar fi ascultat-o Beethoven sigur plîngea. O doamnă din spate a spus că se înădușă – am crezut-o, și noi la fel – și s-a așezat pe scaunul din fața ușii. Am zis aia e, dar tot o să mai intre niște aer. Imposibil să-l ia doamna pe tot. Și a trecut trenul. Încet, din 2 vagoane, strămoșul săgeții albastre. Orice aer rece ar fi făcut cred că au beneficiat de el cel mult greierii de la baza șinelor. Mă rog, am supraviețuit. Dar am făcut o saună… vorba reporterilor, pe cinste.
Avantajul de a nu calatori cu mașina e că poți trăi lucruri cu care nu te-ai întîlni altfel.